Limba noastră cea română Am un sat și am o casă Și mi-i dragă că-i frumoasă Am un nuc rotat la poartă Am o mamă și un tată Am bunică și bunel Am bucata mea de cer Am surori și am și frați Am prieteni devotați Și pe toate e stăpână Limba noastră cea română.

Am păduri și am izvoare Răsfirate-n strop de soare Am un râu ce-n valuri poartă A strămoșilor mei soartă Am un neam de vechi plugari Chibzuiți și gospodari Ce știu glia să muncească Și o horă să-nvârtească S-o-nvârtească tineresc Tot în stil moldovenesc

Am o limbă,am un grai Am un colțișor de rai Am un sat ca din poveste Altul mai frumos nu este

Mult sunt mândru că trăiesc Pe-acest plai dumnezeiesc Unde orice ram îngână Limba noastră cea română Unde pruncii gânguresc Graiul nostru stămoșesc

Limba este cel mai frumos dar pe care l-am moștenit de la strămoșii noștri.Multe a mai avut de pătimit sărmana noastră țărișoară de-a lungul istoriei.Revărsările de apă,cutremurele de pământ,alunecările de teren,incendiile nemiloase și războaiele sângeroase au înghițit fără pic de milă cetăți faimoase ,construcții grandioase, grădini minunate, opere de artă irepetabile,oameni obișnuiți și personalități deosebite.Peste multe s-a lăsat umbra nemiloasă a morții și numai limba a rezistat acestor vitrejii ale soartei,răzbătând,de fiecare dată,asemeni Păsării Fenix,de sub ruinele jalnice. Și cel rămas fără acoperiș își deplângea în cuvinte sfâșietoare nenorocul abătut peste el,orfanii deplângeau singurătatea, iar bolnavii își tânguiau suferințele trupului.