0 PROIECT DE SEMESTRU Promovarea Sănătății Mintale la Copii și Adolescenți Coparentalitate conflictuală post-divorț Realizat de: Petrașcu Daniela (Gruian) Oltean (Pop) Alina Pop Cosmina Daniela Șelar Mara

1 1.Introducere Cercetările cu privire la divorț și consecințele sale a fost un subiect de interes în comunitatea științifică și continuă să atragă atenția din cauza creșterii numărului de divorțuri înregistrate în fiecare an. Studiile Institutului Național de Statistică arată că în 2019 una din patru căsătorii din România se finalizează printr-un divorț. Pandemia a accentuat acest fenomen, astfel că în 2020 s-a înregistrat un divorț la fiecare 3,5 căsătorii. Practic, România a ajuns de la 16% rata divorțurilor în 1990 la 28,5% la finalul lui 2020. Divorțul e considerat unul dintre cei mai mari stresori ai vieții de familie, ducând la posibilitatea de a apărea numeroase conflicte până la stabilirea unei noi structuri familiale. În studii anterioare, s-a remarcat faptul că efectele negative ale divorțului asupra copiilor sunt determinate de conflictele interparentale. Efectele divorțului/separării Cercetătorii au demonstrat clar că, în medie, pentru copii este un beneficiu a fi crescut într-o familie cu doi părinți biologici sau adoptivi, mai degrabă decât separați, divorțați sau în familii monoparentale ((Amato, 2000; Aquilino, 1996; Carlson, 2006; Clarke-Stewart & Brentano, 2006; Clarke-Stewart, Vandell, McCartney, Owen, & Booth, 2000; Hetherington, 1999; Hetherington & Kelly, 2002; McLanahan, 1999; McLanahan & Sandefur, 1994; McLanahan & Teitler, 1999; Simons & Associates, 1996; Simons, Lin, Gordon, Conger, & Lorenz, 1999). La aproximativ 20-25% dintre copiii aflați în familii post separare sau postdivorț, se evidențiază probleme de adaptare, comparativ cu 12% din familiile cu părinți căsătoriți. Prin urmare, majoritatea copiilor care provin din familii separate nu au simptome comportamentale sau psihopatologice, deși sunt susceptibili de a experimenta durere psihică pentru cel puțin o perioadă de timp (Emery, 1998; Hetherington & Kelly, 2002; LaumannBillings & Emery, 2000; Schwartz & Finley, in press). Cinci factori interrelaționați par să fie semnificativi: 1. Stresul economic – Monoparentalitatea este asociată cu o varietate de stresori sociali și financiari cărora părinții care dețin custodia trebuie să le facă față, în mare parte singuri. Familiile monoparentale sunt mai stresate din punct de vedere economic decât familiile cu doi părinți, iar problemele economice sau sărăcia par să explice (cel puțin statistic) multe efecte ale monoparentalității (Hetherington & Kelly, 2002; McLanahan, 1999).

2 2. Reducerea timpului petrecut cu copiii – Întrucât mamele singure trebuie să muncească, mai ales în afara casei, părinții petrec mai puțin timp de calitate cu copiii în familiile monoparentale, iar nivelul de supervizare și îndrumare sunt mai scăzute comparativ cu familiile cu ambii părinți (Hetherington & Kelly, 2002; McLanahan, 1999). Reducerea calității de stimulare și atenție parentală poate afecta realizările, complianța și abilitățile sociale, în vreme ce diminuarea supervizării crește probabilitatea comportamentului antisocial și inadecvat (Hetherington & Kelly, 2002). 3. Conflictul parental - Conflictul dintre părinți de obicei precede, apare sau crește în timpul proceselor de separare și divorț și, adesea, continuă pentru ceva timp după acestea. Coparentalitatea conflictuală reprezintă o corelație importantă a adaptării psihosociale a copiilor, la fel cum, armonia maritală, pare să coreleze pozitiv cu adaptarea (Cummings et al., 2004; Johnston, 1994; Kelly, 2000). În general, conflictul parental este asociat cu și mai multă respingere, cu o educație mai puțin caldă din partea mamelor, cu retragerea taților din educația parentală și implicarea în interacțiuni mai intruzive cu copiii lor (Cummings & Davies, 1994; Grych, 2005). Conflictul marital bazat pe furie este asociat cu agresivitate și probleme de comportament, poate fiindcă astfel de părinți și copii au dificultăți similare în reglarea emoțiilor negative (Katz & Gottman, 1993). 4. Calitatea și tipul de parenting - Calitatea și tipul de parenting sunt influențe importante cu privire la adaptarea post-separare/divorț a copiilor și adolescenților de vârstă școlară. Deteriorarea calității parentale după separare a fost recunoscută de mult timp, în diverse studii (Belsky, Youngblood, Rovine, & Volling, 1991; Clarke-Stewart & Brentano, 2006; Hetherington, 1999; Sturge-Apple, Davies, & Commings, 2006; Wallerstein & Kelly,1980). Mulți părinți sunt preocupați, stresați, labili emoțional, furioși și deprimați după separare, iar abilitățile de parenting diminuate includ implicare și afecțiune mai puțin pozitive, precum și forme de disciplinare mai coercitive și dure. În plus, factorii interni care afectează calitatea parentingului includ adaptarea psihologică a părinților, violența și conflictul ridicat. Factorii externi, precum: un nou partener, coabitarea, sărăcia sau instabilitatea financiară sunt, de asemenea asociate cu reducerea abilităților de parenting (Amato, 2000; Hetherington, 1999; Kelly, 2000; Pruett, Williams, Insabella, & Little, 2003; Simons, Lin, Gordon, et al, 1999; Wallerstein & Kelly, 1980). Parentingul eficient (al mamelor) se caracterizează prin căldură, autoritate, disciplina (stabilirea de

3 limite, disciplina si controlul necoercitiv, aplicarea regulilor, așteptări adecvate), încurajarea abilităților academice și monitorizarea activităților copiilor (Amato & Fowler, 2002; Buchanan, 1996; Hetherington, 1999; Martinez & Forgatch, 2002; Simons et al, 1999). Parentingul eficient (al taților) care permite o adaptare mai ușoară după divorț este, de asemenea asociat cu comportamente parentale eficiente, incluzând: implicarea activă (ajutor la temele de casă și proiecte, suport emoțional, discuții legate de probleme și implicare la școală) (Amato & Fowler, 2002; Amato & Gilbreth, 1999; Hetherington, 1999; Finley & Schwartz, in press). 5. Perturbarea relațiilor cu tații - De obicei, divorțul perturbă una dintre cele mai importante și durabile relații ale copilului, aceea cu tatăl său. Amato și meta-analiza lui Gilbreth (1999) nu a evidențiat nicio asociere semnificativă între frecvența contactului tată-copil și a rezultatele copilului, în mare parte din cauza diversității relațiilor de tipul „tată prezent”. Amato și Gilbreth (1999) au descoperit că bunăstarea copiilor a fost semnificativ îmbunătățită atunci când relațiile lor cu tații nerezidenți au fost pozitive, când tații nerezidenți s-au angajat în „parenting activ” și când contactul era frecvent. Dunn, Cheng, O’Connor și Bridges (2004), Simons and Associates (1996), Hetherington, Bridges, și Insabella (1998), și Clarke-Stewart și Hayward (1996) au raportat de asemenea că copiii au avut beneficii atunci când tații lor nerezidenți au fost implicați activ în rutina activităților de zi cu zi, iar concluzia a fost susținută clar în analizele recente de Carlson (2006) a datelor din National Longitudinal Study of Youth. Carlson a arătat că implicarea tatălui a fost asociată cu o mai bună adaptare a adolescenților și că implicarea paternă a mediat parțial efectele structurii familiei (în special divorțul sau monoparentalitatea) privind rezultatele comportamentale ale adolescenților. În mod similar, niveluri mai ridicate de implicarea tatălui în activitățile școlare ale copiilor lor a fost asociată cu note mai bune, mai bună adaptare, mai puține suspendări și rate mai mici de abandon decât au fost la niveluri mai scăzute ale implicării (Nord, Brimhall și West, 1997). Angajamentul activ într-o varietate activități specifice și discuții legate de școală între tați și adolescenții lor, a scăzut semnificativ probabilitatea eșecului școlar în comparație cu adolescenții cu tați mai puțin implicați activ. Implicarea în parentalitatea activă, nu doar numărul sau durata întâlnirilor dintre tați și copii, prezice adaptarea copilului. Acest lucru sugerează că planurile post-divorț ar trebui să urmărească în mod

4 specific maximizarea implicării pozitive a tatălui, mai degrabă decât să permită pur și simplu un număr minim de vizite. Un studiu longitudinal recent al unor eșantioane reprezentative de adolescenți care trăiesc în Cartierele din Boston, San Antonio și Chicago au ilustrat asocieri, în timp, între implicarea paternă nerezidentă și delincvenţa în adolescență, după controlul statistic al efectelor unor influenţe precum factorii demografici și calitatea relațiilor mamă-copil (Coley & Medeiros, 2007). După cum era de așteptat, implicarea tatălui nerezident a fost asociată cu mai puțină delincvența în general; implicarea paternă mai mare a fost asociată cu scăderea delincvenței de-a lungul timpului, în special în rândul adolescenților care au mai fost implicați în activități delincvente. În plus, pe măsură ce delincvența creștea, implicarea paternă a crescut și ea, sugerând că tații au răspuns la schimbările în comportamentul problematic al copiilor. În mod similar, într-un alt studiu longitudinal asupra adolescenților, Menning (2006) a arătat că adolescenții ai căror tați nerezidenți au fost mai implicați au fost mai puțin probabil să înceapă să fumeze. Având în vedere importanța demonstrată a participării active și eficace a taților în parenting, influența atitudinilor materne asupra implicării paterne în timpul căsătoriei și după separare și divorț sunt extrem de importante (Cowdery & Knudson- Martin, 2005; Pleck, 1997). Mamele pot limita sau facilita oportunitățile taților de a dezvolta relații apropiate cu copii lor, iar capacitatea de a menține relații semnificative cu ambii părinți pare să aibă totuși o importanță centrală, atât în sine, cât și ca o corelație a unora dintre ceilalţi factori. Studiu de caz: În cazul M., o fetiță de 6 ani, părinții au divorțat când ea era în vârstă de 1 an. Apoi, pentru o perioadă de 3 ani M. nu și-a văzut deloc tatăl, din cauza refuzului mamei minorei. Atunci când fetița împlinea 4 ani, tatăl ei câștiga în instanță dreptul de a-și vizita copilul. Situația a devenit din ce în ce mai complicată, deoarece mama minorei, refuza în continuare să respecte decizia instanței. Astfel, toate întâlnirile dintre cei doi părinți și copil erau conflictuale. Cei doi adulți au mers mai departe, făcând sesizări la DGASPC Cluj, în care ambii reclamau abuzuri fizice și emoționale asupra copilului. Predarea copilului de la un părinte la celălalt se realiza mereu în prezența unui reprezentant al Poliției și al unui executor judecătoresc.

5 2.Evaluarea problemei: metode, factori, asumpții și mecanisme Pentru a evalua problematica conflictului după divorț vom centraliza datele cazului listând factorii și mecanismele implicate după modelul matricei de Intervention Mapping. În cazul nostru comportamentul de risc este relatia conflictuala post divort dintre parinti generata de o incapacitate a părinților de adaptare la divorț ( Yarnoz et al.,2021) și conflict interparental (McIntosh & Long,2005; Landsford, 2009). Cauzele conflictului pot fi mai multe așa cum s-a menționat în partea introductivă însă noi am ales un conflict specific și anume cel generat de controlul tutelar prin care un partener deține tutela copilului iar celălalt partener are o implicare după anumite condiții (Cummings & Davies,1994; Grych, 2005). Rolul partenerilor de părinți după divorț este distorsionat, mama deține tutela copilului iar tatăl este exclus din căminul familiei(Hetherington & Kelly,2022; McLanahan, 1999).Principalele comportamente dezadaptative studiate sunt: comunicarea dintre părinți, calitatea parentală după divorț și comunicarea dintre părinți și copii după divorț. Astfel de conflicte nu doar că deteriorează calitatea parentingului dar literatura ne arată că părintele care părăsește căminul interacționează tot mai puțin cu copilul până când se transformă dintr-o figură de atașament importantă într-un străin (Bowlby, 1973). Părintele care deține tutela devine în schimb tot mai îngrijorat, stresat, emoțional labil, furios și depresiv. Acesta își diminuează capacitatea de a-și exprima afecțiunea față de copil și frecvent formele de disciplină devin tot mai rigide și dure.( Amato, 2000: Hetherington, 1999; Kelly, 2000; Pruett et al., 2003;Wallerstein & Kelly, 1980) Între părinți putem identifica așadar următorii factori și mecanisme: 1. Contact și interacțiune deficitară: mama evită pe cât posibil contactul cu tatăl, iar când evitarea nu este posibilă interacțiunea este conflictuală și de cele mai multe ori comunicarea are o valență negativă fiind și agresivă. Părintele exclus chiar dacă își dorește să se implice activ în creșterea și educarea copilului, acesta se va lovi de obstacole și de cele mai multe ori pentru a evita o comunicare conflictuală cu fostul partener va reduce contactul cu acesta și cu copilul. (Allen & Hawkins, 1999; Fagan & Barnett, 2003) 2. Confuzie de rol dintre rolul de părinte și cel de fost partener prin care partenerii în general își urmăresc propriile interese dar ignora importanța rolului de părinte al ambilor parteneri. Prin

6 intenția divortului partenerul care rămâne în cămin procesează această situație ca fiind o decizie din partea celuilalt partener de separare de partener și de copil. (Johnston, 1994; Kelly, 2000; Maccoby & Mnookin, 1992) 3. Sabotajul reciproc al partenerilor mecanism prin care sub motivația educației copilului, partenerii cu sau fără intenție sabotează implicarea reciprocă evocând frecvent condițiile din mediu extern (structura și poziția căminului, habituarea copilului cu noul cămin ca fiind dificilă, structura noilor familii dacă părinții au noi parteneri etc). Sabotajul cel mai frecvent implică un limbaj violent plin de furie, reproș și frustrare din partea partenerului care se simte abandonat și care încă nu s-a detașat emoțional de relația încheiată.( Johnston, 1994; Johnston & Roseby. 1997) La copil factorii care afectează calitatea vieții fiind implicați într-o relație parentală conflictuală sunt: 1. Ambiguitatea situației prin care copilul nu poate procesa pierderea unei figuri de atașament importante. De cele mai multe ori copilul nu înțelege conceptul de divorț și nici nu i se explică ce se întâmplă iar singurul mod prin care copilul se poate adapta este prin dezvoltarea de strategii de coping disfuncționale. Deseori în aceste situații, copiii se autoblamează pentru separare și ajung să se pedepseasca singuri. Percepția abandonului are un efect semnificativ asupra sănătății mentale și de cele mai multe ori copiii prezinta simptome de anxietate, și depresie, performanțe școlare și sociale mai scăzute. (Seijo, Farina, Corras, Novo, & Arce, 2016) 2. Interacțiunea instabilă cu părinții prin care prin care dezvoltă relații disfuncționale sociale și comportamente dezadaptative. Copiii dezvoltă diverse strategii pentru a obține atenție și afecțiune maximă din partea părinților frecvent aceste strategii implică manipulare și minciuna. Simptome de tulburări de conduită putem identifica la acești copii prin felul în care aceștia percep în mod eronat reguli și norme. Lipsa prelungită a tatălui este asociată cu apariția comportamentelor de risc și infractionale la adolescenți.(Menning, 2006) 3. Expunerea la conflict afectează dezvoltarea cognitivă și emoțională a copilului. De cele mai multe ori copii nu sunt expuși direct la conflictul dintre părinți dar sunt „educați” de părintele din cămin, care are o percepție greșită asupra controlului, când copilul urmează să petreacă timp cu părintele exclus.( Friedman, 2004; Kelly,2003, 2005)

7 Obiectivele intervenției Principalele obiective vizează îmbunătățirea calității coparentale și îmbunătățirea calității vieții a copilului după separarea părinților.În consecință pornind de la evaluarea problemei propunem următoarele obiective de schimbare la părinți : Pentru mame, prin literatura de specialitate (Forgatch MS & DeGarmo D, 1999; Pedro-Carroll et al., 2001) propunem următoarele obiective de schimbare: PO1.Învățarea unor strategii de parenting sănătoase PO2. Învățarea unor strategii de reglare emoțională PO3. Învățarea unor strategii de gestionare a conflictelor interpersonale PO4.Comunicare asertivă și practicarea empatiei cu fostul partener și cu copilul Pentru tați, pornind de la literatura de specialitate (Cookston et al., 2005, 2007), propunem următoarele obiective: PO1.Implicare parentală activă PO2.Modificarea controlului perceput prin divorț PO3.Învățarea unor strategii de gestionare a conflictelor PO4.Îmbunătățirea abilităților de comunicare și parentale Intervenții la nivelul determinanților personali (DeGarmo DS, Patterson GR, Forgatch MS, 2004) Exemplu PO1: 1.Copilul poate petrece zilnic o oră cu tatăl în timpul săptămânii 2.Copilul poate petrece în fiecare lună un weekend la reședința tatălui cu acesta. 3.Copilul poate merge cu tatăl într-o vacanță de 2 săptămâni o dată pe an. Auto-eficacitate: tatăl este capabil să petreacă timp singur fără supravegherea mamei, cu copilul său. Exemplu PO4:

8 1.Comunicarea dintre parteneri influențează modul în care aceștia își transmit și procesează informațiile 2.Dezvoltarea abilităților de comunicare între părinți în special a subiectelor sensibile( de exemplu schimbarea domiciliului sau a statutului marital) 3.Încurajearea luării de decizie împreună (de exemplu unde va merge tatăl cu copilul în vacanță) Auto-eficacitate: Părinții pot lua decizii împreună și își acordă încredere Exemplu PO4 Când părinții sunt încă în conflict: 1.În situații de contact cu fostul partener se folosește un limbaj pozitiv, asertiv în prezența copilului 2.În absența copilului și în situații de stres se folosește un limbaj neutru pentru a găsi soluții și nu a genera conflict. 3.Când fostul partener este nervos celălalt partener încearcă să fie empatic Autoeficacitate:Părinții pot evita conflictul fără a se evita reciproc Obiectivele de performanță: 1.Implicare calitativă în relația părinte copil a tatălui 2.Includerea resurselor sociale în creșterea copilului (rude, școală etc.) 3.Managementul controlului parental 4.Modificarea credințelor și cunoștințelor eronate despre cămin și familie după divorț 5.Evitarea situațiilor conflictuale Rezultate comportamentale asteptate (Cookston et al., 2005, 2007; Pruett et al., 2005) 1.Relația foștilor parteneri ca părinții să fie îmbunătățită

9 2.Reducerea frecvenței și intensității conflictelor interpersonale 3.Creșterea contactului între părinte exclus și copil. Pentru schimbarea mediului la părinți propunem următoarele obiective de schimbare pe care le-am formulat astfel încât să reducem expunerea copilului la conflictul interparental (Buchanan et al., 1991; Hetherington, 1999) PO1.Evitarea conflictului la contact cu copilului prin folosirea unei părți terțe (copilul se ia de la o mătușă sau de la școală de ex.) PO2.Cadrele didactice vor informa ambii părinți despre parcursul școlar al copilului PO3.Utilizarea unui teren comun pentru evenimente pozitive din viața copilului Obiective de performanță de mediu așteptate: 1.Implicarea tatălui activă în parcursul școlar al copilului 2.Implicarea activă a tatălui în evenimentele pozitive din viața copilului 3.Menținerea unui nivel scăzut de conflict prin utilizarea unor zone sau persoane neutră în legătura dintre părinți 4.Creșterea opțiunilor de informare a tatălui (Arbuthnot & Gordon, 1996; Bacon & McKenzie,2004; Ellis & Anderson, 2003) Rezultate de mediu: 1.Îmbunătățirea rețelei sociale părinți rude cadre medicale și didactice 2.Facilitarea transferului de informații dintre părinți în mod non-conflictual 3.Motivarea părinților prin creșterea progresivă a organizării evenimentelor pozitive dedicate copilului 4.Lărgirea teritorială a căminului prin colaborare și acceptare.

10 Obiective de performanta la copii și adolescenți : 1.Îmbunătățirea dezvoltării identității și a suportului social 2.Creșterea performanței școlare și sociale 3.Îmbunătățirea calității relației copil-părinți 4.Dezvoltarea de strategii adaptative la noul mediu. 5. Învățarea unor strategii sănătoase de auto control și reglare emoțională (Stolberg & Garrison,19855; Wolchik S, Sandler IN, Weiss L, Winslow E, 2007; Wolchik et al., 2013; Wolchik et al., 2020) 3. Metode și strategii teoretice și practice pentru a atinge obiectivele Literatura de specialitate ne oferă mai multe metode și strategii teoretice și practice care vin în sprijinul copiilor afectați în urma divorțului părinților dar și părinților de asemenea. Aceste metode urmăresc obiectivele pe care ni le-am propus atât în ce privește copiii cât și părinții. Conflictul interparental este unul dintre cei mai studiați empiric și importanți predictori ai ajustării copilului post-divorț (Kelly & Emery, 2003). De asemenea, calitatea parentingului postdivorț este, de asemenea, un factor important în explicarea rezultatelor copiilor (Sigal, Sandler, Wolchik, & Braver, 2011). În loc să izoleze conflictul intraparental și calitatea părinților ca două construcții separate care prezic ajustarea copilului post-divorț, o abordare a sistemelor familiale explică asocierile dintre conflictul intraparental și adaptarea post-divorț a copiilor prin procese din cadrul sistemului părinte-copil (Cox & Paley, 1997). Prin așa-numita "propagare" (Repetti, 1987), procesele din cadrul sistemului parental sunt susceptibile să afecteze sistemul părintecopil, influențând în cele din urmă copilul (Enger, 1988). Prin urmare, este probabil ca asocierile dintre conflictul intraparental și adaptarea post-divorț a copiilor să poată fi explicate, cel puțin parțial, prin procese din cadrul sistemului părinte-copil. O meta-analiză a inclus aspecte ale conflictului interparental, parenting și adaptarea copilului cu totul și a constatat că conflictul interparental post-divorț a fost legat de calitatea mai

11 scăzută a relației tata-copil și de mai puțină căldură maternă, iar căldura maternă și calitatea relației tată-copil au fost legate negativ de comportamentele problematice mai totale și, respectiv, de problemele de internalizare (Whiteside & Becker, 2000). Deoarece internalizarea și externalizarea problemelor pot avea consecințe de lungă durată pentru copii (Clark, Rodgers, Caldwell, Power, & Stansfeld, 2007; Najman et al., 2008), nu este surprinzător faptul că cele mai multe dintre cercetările privind adaptarea copilului post-divorț s-a concentrat pe aceste două domenii. Aceste constatări sugerează că iritabilitatea și furia părinților din cauza conflictelor cu fostul lor soț ar putea crește riscul de parenting negativ post-divorț (Bolger et al., 1989; Sears et al., 2016) care sunt dăunătoare pentru copii (Amato, 2010; Hetherington, 1998). (van Dijk, van der Valk, Deković, & Branje, 2020) Cercetările sugerează că efectele divorțului asupra copiilor sunt ireversibile și devastatoare și că copiii poartă o povară traumatizantă de lungă durată la ani după divorț, în special în ceea ce privește bunăstarea psihologică și relațiile sociale (Amato 2000, 2010; Hetherington 2006; Duminica 2001; Soare și Li 2002; Wolfinger 2000, 2005). Pe de altă parte, cercetările sugerează că divorțul are puține efecte măsurabile pe termen lung asupra copiilor și, în schimb, după impactul inițial al divorțului, majoritatea copiilor se adaptează bine la divorțul părinților lor (Amato și Afifi 2006; Harris 1998; Kelly 2000; Kelly și Emery 2003). Pentru a explica aceste disparități, s-ar putea ca ambele concluzii să se mențină simultan. Divorțul de părinți reprezintă un risc de impact traumatic și în același timp, poate reprezenta un context riscant în care copiii pot da dovada de reziliență (Masten 2011). Cercetările sugerează că, în fața adversității, copiii prezintă o variabilitate crescută a comportamentului și a rezultatelor, deoarece se adaptează și reacționează diferit la mediile stresante (Belsky 2008; Ellis et al. 2012). Prin urmare, distincția dintre reziliență și neadaptare la evenimente stresante se desfășoară în timp, ducând la traiectorii eterogene, variind de la disfuncții cronice la recuperare (Bonanno și Diminich 2013). Pentru a dezvolta intervenții care să vizeze copiii, este important să se identifice resursele specifice copiilor care pot juca un rol în riscul și reziliența copiilor în urma divorțului parental. Pe baza acestor cercetări o stima de sine mai mare poate fi un factor promotiv, deoarece copiii cu stima de sine mai mare sunt mai bine în a face față cu divorțul stresant al părinților lor. În al doilea rând, un număr mare de copii raportează că nu sunt informați în mod adecvat (sau deloc)

12 cu privire la divorț și implicațiile sale asupra vieții lor (de exemplu, Dunn et al. 2001). Această lipsă de informații afectează negativ controlul perceput de copii asupra vieții lor (Kelly și Emery 2003). Deoarece controlul perceput este asociat cu o stare de bine mai mare ( Benight și Bandura 2004), nivelul de control perceput poate fi un factor promotiv. (Schramm & Becher, 2020; van der Wal, Finkenauer, & Visser, 2019) Vocea copilului rămâne adesea neauzită în procesul de divorț al părinților (Hogan & O’Reilly, 2007; Maes și colab., 2012; Marquardt, 2005). După cum afirmă Chen și George (2005): „Printre strigăte sunt voci care nu se aud: ale copiilor” . În ultimele decenii, cercetătorii și practicienii au recunoscut din ce în ce mai mult vocea copilului în domeniul aranjamentelor de locuit după divorț. Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului oferă copiilor dreptul de a fi informați și de a-și exprima opiniile în acest sens (Van Nijnatten & Jongen, 2011). Cercetătorii au ajuns să recunoască avantajele de a vorbi direct cu copiii despre experiențele lor, mai degrabă decât să se bazeze pe rapoarte mediate de adulți (Hogan et al., 2003). În cercetările lor despre copii, Hogan și O’Reilly (2007) susțin copiii ca fiind subiecți competenți în cercetarea socială și fac apel la cercetători să ofere copiilor oportunități de a fi incluși în cercetările privind viața lor. Butler și colab. (2002) au explorat experiențele de divorț parental ale unui eșantion de 104 copii cu vârste cuprinse între șapte și 15 ani, din Anglia și Țara Galilor de Sud. Copiii din studiul lor au raportat despre dificultățile practice și implicațiile locuirii în două case diferite. Copiii au discutat, de asemenea, despre provocările de a se bucura de contactul cu părinții lor fără custodie, în timp ce, în același timp, lipsesc părintele lor custode atunci când sunt separați de ei; și invers când este cu părintele cu custodie. Maes și colab. (2012) au efectuat un studiu focus grup cu un eșantion de 22 de copii belgieni (12 băieți și 10 fete) cu vârste cuprinse între 11 și 14 ani, cu scopul de a explora narațiunile copiilor despre divorțul părinților. Copiii din studiul lor au exprimat nevoia de a construi sens în jurul deciziei de divorț a părinților lor. În plus, au considerat important ca sentimentele lor să fie luate în considerare în procesul de divorț. Copiii și-au exprimat nevoia de o explicație pentru divorț și dorința de a fi luate în considerare în aranjamentele de locuit după divorț. Cercetările privind experiențele de tranziție la divorț ale a 107 copii din Noua Zeelandă, cu vârste cuprinse între 7 și 18 ani, au arătat că copiii doreau să fie

13 audiați în timpul procesului de divorț și nu doreau să fie forțați să adopte aranjamente post-divorț în care să fie incomozi. (Smith și Gallop, 2001; Smith, Taylor și Tapp, 2003). Cea mai semnificativă temă care a reieșit din această cercetare a fost importanța menținerii copiilor informați, respectarea opiniilor lor, ascultarea lor și luarea în considerare a acestora în luarea deciziilor. Implicarea adecvată în deciziile legate de divorț care i-au afectat a facilitat adaptarea pozitivă a copiilor. În plus, cercetătorii i-au îndemnat pe practicanții care lucrează cu copiii să permită ca vocile lor să fie auzite (Smith & Gallop, 2001; Smith și colab., 2003). Flowerdew și Neale (2003) au efectuat cercetări longitudinale asupra experiențelor copiilor legate de tranzițiile legate de divorț. Ei au urmărit un eșantion de 60 de copii cu vârste cuprinse între 11 și 17 ani din nordul Angliei. Eșantionul a fost format din copii din diferite aranjamente rezidențiale postdivorț, cu medii socioeconomice diferite și experiențe mixte de conflict parental. Majoritatea copiilor din studiul lor și-au descris experiențele în termeni generali pozitivi. Smart (2006) a cercetat narațiunile parentale despre divorțul a 60 de copii britanici cu vârste cuprinse între opt și 15 ani, care trăiau într-un context post-divorț de mai bine de cinci ani. Copiii din acest studiu au sugerat că nu divorțul în sine, ci modul în care părinții lor au divorțat, a dus la stres. Avantajele pentru a oferi programe de educație divorț pentru părinți într-un cadru fațăîn-față. În primul rând, instructorii se pot întâlni și saluta părinții, pot stabili o anumită relație și își pot exprima empatia pentru a ajuta participanții să devină mai receptivi la conținutul programului. Alte avantaje pot fi: capacitatea de a normaliza divorțul, de a clarifica concepțiile greșite și de a valida experiențele participanților, precum și de a detecta mai ușor comunicarea nonverbală, emoțiile și expresiile faciale. Instructorii și participanții pot interacționa și pune întrebări, pot împărtăși exemple și povești și pot personaliza conținutul în acest moment ca răspuns la situațiile și nevoile unice ale părinților. În plus, în setările de grup față în față, participanții pot asculta și învăța din experiențele, provocările, întrebările și succesele altor părinți. Părinții ar putea primi ajutor educațional unu-la-unu înainte de oră, în timpul pauzelor sau imediat după o clasă față în față. În cele din urmă, instructorii pot discuta despre resursele de nivel 3, fișele de lucru, modulele online, resursele comunității și alte informații și pot răspunde la întrebările părinților despre resurse suplimentare. Ca și concluzie, putem spune că există avantaje unice de a livra conținut în întâlnirile față în față, poate mai ales atunci când participanții sunt vulnerabili, iar informațiile sunt personale și emoționale.

14 Bowers și colegii săi (2011) au efectuat prima revizuire cuprinzătoare și evaluarea conținutului programului de această dată, de educație online de divorț prin examinarea a șase programe. Ei au descoperit că aceste programe online au fost dezvoltate în mare parte prin adaptarea conținutului existent din programele față în față. Aceasta a inclus postarea de clipuri video (care au fost utilizate în programul față în față, cu discuții ulterioare conduse de facilitatori) online cu informații și întrebări la care participanții să citească și să răspundă. (Schramm & Becher, 2020; van der Wal et al., 2019) Părinții trebuie să încurajeze în mod constant și să le explice copiilor lor că divorțul nu a avut loc din cauza lor, ci mai degrabă din cauza alegerilor adulților și a problemelor de relație. O astfel de furie sau critică, dacă este cronică, ridică temerile copiilor de a abandona în continuare și de a pierde sprijinul emoțional. În consecință, astfel de amenințări subminează grav stima de sine a copiilor și sentimentul de demnitate de a fi iubiți. Pe cât posibil, părinții ar trebui să încerce să mențină continuitatea în rutina zilnică a copilului, școală, prieteni, casă și cartier. Un mediu consistent îi ajută pe copii să-și mențină sentimentul de siguranță și stabilitate emoțională, ceea ce le permite să predea stresul separării de celălalt părinte, precum și cerințele relațiilor dintre școală și colegi. În ce privește sprijinul acordat copiilor a căror părinți au divorțat, mulți sunt trimiși la terapie pentru a-i ajuta să se adapteze la divorț. De obicei, se simt vulnerabili și copleșiți de emoții conflictuale. S-ar putea să se simtă anxioși în legătură cu procesul terapeutic și să fie reticenți în a vorbi direct despre divorț. Activitățile care sunt creative și bazate pe joacă îi pot implica pe copii și îi pot ajuta să își exprime în siguranță gândurile și sentimentele. Pentru a trata în mod eficient copiii divorțați, o serie de probleme cheie trebuie abordate, inclusiv dezvoltarea abilităților eficiente de coping, facilitarea exprimării adecvate a sentimentelor, clarificarea concepțiilor greșite legate de divorț, exprimarea furiei prin canale adecvate, dezlegarea de conflictul parental, eliminarea auto învinovățirea pentru divorț și îmbunătățirea percepțiilor pozitive despre sine. 4. Planul intervenției Relațiile dintre părinți și divorțul reprezintă cel mai mare obstacol pentru un copil de a face față cu succes schimbărilor din familie. Medicii și terapeuții pot asista familile care se separă. Aceștia pot oferi informații pentru persoanele care lucrează cu astfel de copii și să fie mai sensibili la problemele individuale. Aceste eforturi vor da rezultate mai bune în domeniul

15 sănătății mintale la copii afectați de separarea părinților. Cel mai bun mod de a minimiza daunele post divorț este acela de a se asigura că copii mențin o relație strânsă și sigură cu ambii părinți. Unul dintre planurile de intervenție constă în îndrumarea pentru părinți, recomandarea de materiale de lectură, trimiterea lor către profesioniști. (Caksen,2021). Programele centrate pe copii încearcă să ajute copiii să gestioneze emoțiile negative, sau să își revizuiască percepțiile întâlnite în mod special după divorț. În aceste cazuri se preferă în a se lucra cu grupuri formate din 4-10 copii deoarece în cazul servicilor sociale aceștia nu au resursele necesare pentru a lucra cu un număr mare de copii cu fiecare individual, iar în cadrul asociațiilor există programe care se bazează pe grupuri fapt pentru care ar putea beneficia mai mulți copii. În al doilea rând se discută în grup despre divorțul părinților iar copii aud și experiențele colegilor lor ceea ce duce la o normalizare a experienței. În al treilea rând copiii pot fi mai confortabili să discute despre problemele care sunt mai dificile cu persoanele care au trecut prin o experiență similară. O caracteristică a acestor programe este faptul că deseori au sediul în școli. Școala este un context familiar pentru cei mici. Acestea au obiective și strategii similare. Grupurile au o funcție atât terapeutică, cât și educațională au ca obiective: - Clarificarea problemelor legate de divorț - Oferă un lor de sprijin pentru cei mici pentru a trece mai eficient peste divorț - Îi ajută în dezvoltarea abilităților de comunicare - Includ jocuri de rol, exerciții de rezolvare a problemelor sociale (Fincham, 1992) Alinierea conținutului, strategiilor de predare și resurselor cu obiectivele programului este esențială pentru realizarea rezultatele dorite. Modelul de intervenție în educație pentru divorț al lui Blaisure și Geasler oferă un concept pe cadru de trei nivele de programe care își aliniază în mod corespunzător obiectivele, conținutul, strategiile de predare. Acest model este o încercare importantă de a descrie sistematic modul în care obiectivele diferite necesită conținut, strategii de predare diferite și resurse. Nivelul 1 are scopul furnizarea de informații și poate motivarea părinților să caute resurse suplimentare. Aceste programe implică de obicei un număr mare de părinți, sunt scurte și în mare măsură didactice, cu parental limitat implicare. Un program de nivel 1 poate fi o singură sesiune, un program de două ore care combină videoclipuri, prelegeri și materiale care se concentrează pe furnizarea de informații despre adaptarea copiilor la divorț, co-parenting și procese judiciare. Nivelul 2 are ca scop dezvoltarea sau îmbunătățirea abilităților precum comunicarea co-parentală

16 și rezolvarea conflictelor. Aceste programe includ mai multe sesiuni și activități de învățare prin experiență. 5. Strategii de monitorizare și evaluare pe parcurs și finală În structura acestui plan vom include toate părțile implicate precum și instrumente de evaluare și autoevaluare și propunem următoarele strategii: Cadrele didactice pot face periodic adică semestrial un sumar al evoluției performanței școlare a copilului în care se pot aduce observații personale în ceea ce privește partea comportamentală și cognitivă a copilului. Pentru aceste observații cadrul didactic care realizează această evaluare semestrială va primi un instrument de check-list în care terapeutul va face un tabel cu o serie de comportamente și emoții precum evitarea socializării în pauze cu alți copii sau tristețe iar cadrul didactic va bifa ceea ce a putut observa. Prin menținerea și frecvența unor comportamente și emoții putem propune, dacă e cazul, noi strategii de intervenție sau dacă acestea se reduc, ne putem permite sa concluzionam ca planul de interventie creat are succes. Părinții vor completa o scală de evaluare a conflictului The Psychological Adjustment to Separation Test (PAST, Sweeper & Halford,2006) una din subscale care evaluează tipul de coparenting. Un exemplu de item din această subscală este: “Când vorbesc cu fostul partener ajungem să ne certăm din cauza copilului” iar răspunsurile sunt exprimate prin cate de mult se regăsește subiectul în acea situație la momentul testării. Acest instrument poate fi folosit la un interval de 6 luni pentru a vedea modificările și efectele planului de intervenție la nivelul de atitudini dintre părinți. Pentru a evalua nivelul de emoții negative dintre parteneri putem aplica Transgression Related Interpersonal Motivations Inventory(McCullough, 2013), un instrument care are pentru fiecare item raspunsunsuri de la 1 la 5, unde 1 semnifică dezacord puternic și 5 acord puternic. Un exemplu de item: “Vreau sa il vad pe fostul partener rănit și într-o stare mizera” sau “Deși fostul partener m-a rănit, las deoparte aceste sentimente ca să putem avea un contact sănătos” Metode de schimbare a atitudinilor: În primul rând propunem ca metodă angajamentul public (Ajzen, Czach & Flood, 2009) care trebuie exprimat în fața unei părți terțe și care poate fi integrat într-un contract. În acest contract putem enunța cât mai clar un regulament prin care cei doi parteneri pot evita un conflict

17 spre exemplu folosind un limbaj asertiv iar pentru ca acest contract să fie respectat se vor menționa și consecințe clare în cazul în care este încălcată vreo regulă. O altă metodă care vizează creșterea conștientizării este cea a riscului personalizat (Skinner et al., 2015). La acest nivel de informare, partenerii cu ajutorul materialelor de la experți învață ( consilieri, medici etc.). Țintim ca părinții să devină conștienți de consecințele acțiunilor lor conflictuale asupra dezvoltării și stării de bine a copilului. Imageria ghidată poate fi un suport în plus prin care părinții sunt ghidați să vizualizeze viitorul copilului. Modelarea este o metoda ce are la baza teoriile social cognitive și teoriile învățării( Kelder et al., 2015; Kazdin, 2012). Experții implicați în procesul de schimbare ( la nivel individual sau de cuplu, terapeutul) pot oferi un model de co-parenting sănătos după divorț utilizând un model real din comunitate sau chiar materiale video. Pentru schimbare la nivel de mediu, mai exact în rețeaua socială a părinților propunem o metodă de schimbare ce are la bază conștientizarea și modelarea iar comportamentul țintă este iertarea. Părțile terțe frecvent contribuie la amplificarea conflictului ,acestora fiindu-le mai greu sa ierte (frați,părinți). Se pot folosi jocuri de rol și imagerie ghidată pentru schimbarea atitudinii părții terțe față de partenerul neiertat. (Karremans & Van Lange, 2008) Implicații pentru practică: ● Clarificați percepțiile și concepțiile greșite. Copiii au nevoie de informații clare, adecvate vârstei, cu privire la divorț. Deoarece este posibil ca copiii să nu verbalizeze o concepție greșită sau chiar să fie conștienți că au înțeles ceva greșit, profesioniștii joacă un rol important în evaluarea și clarificarea concepțiilor greșite ale copiilor. ● Facilitați contactul cu părinții nerezidenți ● Asigurați o relație parentală amiabilă ● Menține condițiile de viață ● Creați oportunități de spontaneitate. Tehnicile de terapie prin joc pot fi folosite pentru a crea oportunități de spontaneitate și joc liber. ● Oferiți copiilor oportunități de exprimare emoțională ● Oferă copiilor liniște

18 ● Oferă copiilor un sentiment de realizare și de stăpânire ● Ajutați copiii să încadreze experiențele de divorț prin înțelegerea faptului că părinții lor pot fi mai fericiți separat decât împreună. ● Menține rutine. Starea de bine a copiilor poate fi îmbunătățită dacă rutinele lor, cum ar fi frecventarea la școală și orele regulate de culcare, sunt menținute consecvente. ● Facilitați introducerea și implicarea pozitivă a părinților vitregi. ● Ajutați copiii să aibă acces la sprijin social. Copiii pot avea nevoie atât de sprijin logistic, cât și psihologic pentru a avea acces la rețelele lor de sprijin social. ● Evaluează adaptarea parentală. Profesioniștii ar trebui să verifice dificultățile de adaptare parentală și să trimită părinții pentru psihoterapie, dacă este necesar. Când ascundem copiii și le tăcem vocile, limităm contribuția lor la înțelegerea vieții lor (Brand, Howcroft, & Hoelson, 2017).

19 Bibliografie: Ajzen, I., Czasch, C., & Flood, M. G. (2009). From intentions to behavior: Implementation intention, commitment, and conscientiousness. Journal of Applied Social Psychology, 39(6), 1356–1372 Amato, P. R. (2005). The impact of family formation change on the cognitive, social, and emotional well-being of the next generation. The Future of Children, 15(2), 75–96. doi:10.1353/foc.2005.0012. Bandura, A. (1986). Social foundations of thought and action: A Social Cognitive Theory. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall. Bonach, K., & Sales, E. (2002). Forgiveness as a mediator between post divorce cognitive processes and coparenting quality. Journal of Divorce & Remarriage, 38(1-2), 17–38. doi:10.1300/J087v38n01_02. Brand, C., Howcroft, G., & Hoelson, C. N. (2017). The voice of the child in parental divorce: implications for clinical practice and mental health practitioners. Journal of Child and Adolescent Mental Health, 29(2), 169–178. https://doi.org/10.2989/17280583.2017.1345746 Cookston JT, Braver SL, Griffin WA, De Lusé SR, Miles JC. Effects of the Dads for Life Intervention on Interparental Conflict and Coparenting in the Two Years After Divorce. 2007, Family Process.;46(1):123-137. doi:10.1111/j.1545- 5300.2006.00196.x Creative Interventions for Children of Divorce. (n.d.). DeGarmo DS, Forgatch MS. Early development of delinquency within divorced families: Evaluating a randomized preventive intervention trial. Developmental Science 2005;8:229- 239. DeGarmo DS, Patterson GR, Forgatch MS. How do outcomes in a specified parent training intervention maintain or wane over time? Prevention Science 2004;5(2):73-89. Karremans, J. C., & Van Lange, P. A. (2008). Forgiveness in personal relationships: Its malleability and powerful consequences. European Review of Social Psychology, 19, 202–241. doi:10.1080/10463280802402609. Kazdin, A. E. (2012). Behavior modification in applied settings (7th ed.). Long Grove, IL:

20 Waveland Press. Kelder, S., Hoelscher, D., & Perry, C. L. (2015). How individuals, environments, and health behaviour interact: Social Cognitive Theory. In K. Glanz, B. K. Rimer, & K. Viswanath (Eds.), Health behavior: Theory, research, and practice (5th ed., pp. 285–325). San Francisco, CA: Jossey-Bass McCullough, M. E. (2013). Transgression-Related Interpersonal Motivations Inventory. www.midss.ie. Miller, P. A., Ryan, P., & Morrison, W. (1999). Practical strategies for helping children of divorce in today’s classroom. Childhood Education, 75(5), 285–289. https://doi.org/10.1080/00094056.1999.10522038 Pruett MK, Barker RK. Effectively intervening with divorcing parents and their children: What works and how it works. In: Schulz MS, Pruett MK, Kerig PK, Parke RD, eds. Washington, DC: American Psychological Association;Decade of behavior (science conference). Strengthening couple relationships for optimal child development: Lessons from research and intervention.2010:181-196. https://doi.org/10.1037/12058-012 Schramm, D. G., & Becher, E. H. (2020). Common practices for divorce education. Family Relations, 69(3), 543–558. https://doi.org/10.1111/fare.12444 Skinner, C. S., Tiro, J., & Champion, V. L. (2015). The Health Belief Model. In K. Glanz, B. K. Rimer, & K. Viswanath (Eds.), Health behavior and health education: Theory, research, and practice (5th ed., pp. 131–167). San Francisco, CA: Jossey-Bass Stolberg AL, Mahler J. Enhancing treatment gains in a school-based intervention for children of divorce through skill training, parental involvement, and transfer procedures. Journal of Consulting and Clinical Psychology 1994;62(1):147-156. Sweeper, S., & Halford, K. (2006). Assessing adult adjustment to relationship separation: The psychological adjustment to separation test (PAST). Journal of Family Psychology, 20(4), 632–640. doi:10.1037/0893-3200.20.4.632. van der Wal, R. C., Finkenauer, C., & Visser, M. M. (2019). Reconciling Mixed Findings on Children’s Adjustment Following High-Conflict Divorce. Journal of Child and Family Studies, 28(2), 468–478. https://doi.org/10.1007/s10826-018-1277-z van Dijk, R., van der Valk, I. E., Deković, M., & Branje, S. (2020). A meta-analysis on interparental conflict, parenting, and child adjustment in divorced families: Examining

21 mediation using meta-analytic structural equation models. Clinical Psychology Review, 79, 101861. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2020.101861 Wolchik SA, West SG, Sandler IN, Tein JY, Coatsworth D, Lengua L, et al. An experimental evaluation of theory-based mother and mother-child programs for children of divorce. Journal of Consulting and Clinical Psychology 2000;68:843-856. Wolchik SA, Sandler IN, Tein JY, Mahrer NE, Millsap RE, Winslow E, Vélez C, Porter MM, Luecken LJ, Reed A. Fifteen-year follow-up of a randomized trial of a preventive intervention for divorced families: effects on mental health and substance use outcomes in young adulthood. Journal of Consulting and Clinical Psychology. 2013;81(4):660-673.